EUROPA PREA DIFICILĂ România a coborât pe locul 21 în clasamentul coeficienților UEFA, depășită de Austria. Dincolo de cifre, întrebarea reală e alta: de ce continuăm să pierdem sau să ne chinuim în fața unor echipe pe care le considerăm, superficial, "slabe"?

Săptămâna abia încheiată în cupele europene a fost una fără victorii pentru echipele românești: Universitatea Craiova a cedat 0-1 la Sofia, în fața lui Levski, în turul doi preliminar din Champions League. FCSB a suferit o înfrângere neașteptată acasă, 2-3 cu FK Auda, letonii impunându-se cu un gol marcat în minutul 90+4. CFR Cluj a remizat 1-1 în Armenia, cu Alashkert, după ce a fost condusă la pauză, iar U Cluj a terminat 2-2 cu norvegienii de la Brann. Rezultatul colectiv: România a coborât pe locul 21 în clasamentul coeficienților UEFA, depășită de Austria. Dincolo de cifre, întrebarea reală e alta: de ce continuăm să pierdem sau să ne chinuim în fața unor echipe pe care le considerăm, superficial, "slabe"? Răspunsul scurt e că premisa e greșită. Nu există adversari slabi în preliminariile europene, ci doar echipe pe care nu le cunoaștem. FK Auda, Alashkert sau Brann joacă fotbal profesionist tot anul cu un singur obiectiv — calificarea asta. Pentru noi e un meci din calendar, pentru ei e sezonul. Motivul mai adânc e structural. Fotbalul românesc a rămas la nivel de individualități bune, izolate în echipe fără identitate colectivă. FCSB a condus, a egalat, a revenit — și tot a pierdut, în ultimul minut. Nu e ghinion, e imaturitate tactică în momentele decisive. CFR a fost condusă de o echipă din Armenia și a salvat un egal mai degrabă norocos decât construit. De ce nu ne putem depăși valoarea? Pentru că valoarea noastră reală s-a erodat: campionat cu ritm scăzut, arbitraj inconstant, academii subfinanțate. Ne comparăm cu Superliga de acum 15 ani și ne mințim — între timp, Austria sau chiar Kazahstanul (vezi Kairat Almaty) au investit constant în infrastructură și metodologie, nu doar în transferuri scumpe fără plan. Ce rămâne de făcut? Trei direcții, nu una singură: Curaj tactic în meciurile decisive — posesie și presing, nu apărare speriată la 0-1 sau 1-1, exact ce a lipsit la CFR și FCSB. Continuitate la echipele de tineret, ca jucătorii de 20 de ani titulari să fie regula, nu excepția — Craiova, cu 5-1 în fața Vitebsk-ului, arată ce poate produce un proiect coerent. Reducerea fricii — echipele noastre par să intre în aceste meciuri cu spaima de a nu se face de râs, nu cu ambiția de a câștiga. Craiova rămâne singura poveste pozitivă clară: calificare directă în turul doi din Champions League, urmată de duelul cu Levski, acasă, la Oblemenco, unde trebuie să întoarcă rezultatul de 0-1. Dacă reușește, e dovada că un proiect stabil poate depăși media românească. Dacă nu, se confirmă un tipar vechi: entuziasm de moment, apoi coborâre bruscă la realitate.

Universitatea CV Chiar dacă meciul a fost pierdut, oltenii au avut oportunități clare — șutul lui Nsimba, după mai multe încercări, s-a dus în forță pe lângă poarta — semn că echipa a creat pericol și în deplasare, nu doar a suferit.

Universitatea Craiova a cedat cu 1-0 la Sofia, într-un meci în care golul a venit devreme (min. 8, prin căpitanul Kristian Dimitrov, la o centrare a lui Serginho), după ce bulgarii au pus presiune pe apărarea craioveană încă din start. Scorul strâns lasă însă calificarea complet deschisă înaintea returului de pe „Ion Oblemenco”, programat miercuri, 29 iulie. De ce mai are Craiova șanse mari: Diferența minimă: Un 0-1 este cel mai bun rezultat posibil pentru o echipă aflată în postura de a pierde turul. Craiova are nevoie doar de o victorie la o diferență de un gol pentru a duce meciul la prelungiri/penalty-uri, sau de 2-0 pentru calificare directă. Terenul propriu: Returul se joacă în Bănie, în fața propriilor suporteri, un avantaj important într-o competiție europeană, mai ales pentru o echipă care vrea să continue startul excelent de sezon. Formă bună de sezon: Oltenii au un start perfect de sezon, au câștigat Supercupa României, la lovituri de departajare cu U Cluj, dar și prima etapă de campionat, 4-0 cu UTA Arad, ceea ce arată o echipă solidă mental și obișnuită să câștige în momente decisive. Parcursul european anterior: Craiova a câștigat și returul cu ML Vitebsk și s-a calificat în turul doi preliminar, semn că echipa știe să gestioneze meciurile retur decisive: Ocazii create chiar și la Sofia: Chiar dacă meciul a fost pierdut, oltenii au avut oportunități clare — șutul lui Nsimba, după mai multe încercări, s-a dus în forță pe lângă poartă — semn că echipa a creat pericol și în deplasare, nu doar a suferit. Lot cu variante ofensive: Deși a lipsit Al-Hamlawi, accidentat, antrenorul Filipe Coelho a subliniat că echipa are „alte soluții bune” și că punctul forte a fost jocul de echipă, nu cel individual — un avantaj în retur, unde Al-Hamlawi ar putea reveni. Concluzie: Un singur gol marcat acasă, cu poarta păstrată intactă, ar readuce Craiova în avantaj. Dată fiind forma bună, factorul terenului propriu și faptul că a arătat periculozitate ofensivă chiar și la Sofia, calificarea rămâne pe deplin posibilă pentru oltenii lui Filipe Coelho.

Fotbalul câștigă! Timpul regulamentar s-a încheiat 0-0, iar drama a continuat: Enzo Fernandez a fost eliminat în minutul 90+3 pentru al doilea cartonaș galben, lăsând Argentina să joace în inferioritate numerică. Spaniolii au avut chiar două goluri anulate.

O nouă siglă și un nou trofeu, Spania câștigă. Spania este noua campioană mondială la fotbal! După un meci tensionat, decis abia în prelungiri, "La Roja" a învins Argentina cu 1-0 și a cucerit al doilea titlu mondial din istorie, după cel din 2010. Finala de la MetLife Stadium a fost, așa cum se anunța, un duel al contrastelor: Spania a controlat posesia și jocul aproape în întregime, în timp ce Argentina, campioana en-titre, s-a mulțumit să se apere și să spere la o eroare. Portarul argentinian Emiliano "Dibu" Martinez a fost omul meciului pentru sud-americani, cu șapte intervenții decisive, ținându-și echipa în joc într-un moment în care Argentina nu reușise niciun șut pe poartă până în minutul 87. Timpul regulamentar s-a încheiat 0-0, iar drama a continuat: Enzo Fernandez a fost eliminat în minutul 90+3 pentru al doilea cartonaș galben, lăsând Argentina să joace toată prelungirea în inferioritate numerică. Spaniolii au avut chiar două goluri anulate înainte de a găsi, în sfârșit, golul decisiv: în minutul 106, Ferran Torres a marcat din pasa lui Nico Williams, printr-un șut puternic sub bară, care l-a învins pe Martinez. Golul acela a fost suficient. Spania și-a gestionat avantajul până la fluierul final și a ridicat trofeul mondial, confirmând un parcurs aproape perfect la acest turneu: o singură repriză de coșmar, contra Capului Verde, în rest doar victorii și doar un gol primit în tot Campionatul. Pentru Lionel Messi, la 39 de ani, acesta a fost probabil ultimul meci la o Cupă Mondială, încheiat fără gol și fără trofeu, dar cu un CV de neegalat în istoria fotbalului. Pentru Lamine Yamal, 19 ani, e doar începutul unei ere care pare să fi pornit chiar de pe cea mai mare scenă posibilă. Un meci fără prea multe goluri, dar cu maximum de tensiune, decis pe fir - exact genul de finală despre care se va vorbi mult timp de acum înainte.

Nimeni nu se aștepta !Anglia Franța 6-4 într-un meci nebun. Anglia a câștigat prima repriză la 4-0, cu Declan Rice, Ezri Konsa și o dublă Bukayo Saka. Franța părea umilită, la fel cum s-a întâmplat cu Bayern în fața lui PSG în ultima finală de Champions League.

Nimeni nu se aștepta la așa ceva de la o "finală mică". Meciul dintre Anglia și Franța pentru locul 3 la Campionatul Mondial 2026 părea, pe hârtie, o formalitate fără miză. S-a transformat însă într-unul dintre cele mai nebune meciuri ale turneului, cu 10 goluri marcate la Hard Rock Stadium din Miami și un scenariu demn de o finală de Champions League. Anglia a pornit ca din pușcă și a dus prima repriză la 4-0, cu Declan Rice, Ezri Konsa și o dublă Bukayo Saka. Franța părea umilită, la fel cum s-a întâmplat cu Bayern în fața lui PSG în ultima finală de Champions League. Doar că, exact ca în acel meci, "învinsa" a găsit resurse nebănuite: Mbappe a marcat de două ori, Barcola și-a adus și el aportul, iar la un moment dat scorul a ajuns la 4-3, cu Franța visând la o revenire istorică. Englezii au avut însă replica pregătită. Un penalty transformat de Saka pentru hat-trick, golul lui Dembele pentru francezi și, în prelungiri, execuția lui Jude Bellingham au închis contul la 6-4 pentru "Trei Lei". Anglia ia bronzul, iar Franța rămâne pe locul 4, într-un meci în care Mbappe a devenit cel mai bun marcator din istoria Cupelor Mondiale, cu 22 de goluri, depășindu-l pe Messi. Poate finala mare să bată acest spectacol? Este întrebarea pe care și-o pune toată lumea înaintea duelului de diseară dintre Spania și Argentina, de la New York. Un meci cu 10 goluri e greu de egalat, dar nu imposibil de apropiat ca intensitate. Nu m-aș mira ca finala să aducă măcar jumătate din acest spectacol – adică 5 goluri – între două echipe care au arătat, pe parcursul turneului, că știu și să atace, nu doar să se apere. Din punct de vedere al pronosticului, tind spre o victorie a Argentinei, undeva pe la 3-2. Emoțional însă, sunt de partea Spaniei: este o echipă europeană, iar un trofeu pentru o națiune de pe continentul nostru ar avea o savoare aparte, chiar dacă nu sunt neapărat suporter al "Furiei Roșii". Cert e că, după un asemenea meci pentru bronz, așteptările pentru finala mare au explodat. Diseară, de la ora 22:00, aflăm dacă Spania și Argentina pot ține pasul cu nebunia de la Miami.

Detaliul care topește inimile: Messi, care nici măcar nu devenise tată la acel moment, s-a arătat inițial timid și stângaci lângă bebeluș, însă atmosfera s-a relaxat după ce fotograful a adus un rățoi de cauciuc, iar imaginile au devenit naturale...

Există fotografii care spun povești, și există fotografii care par scrise de destin. Cea cu Leo Messi îmbăind un bebeluș într-o cădiță de plastic albastră face parte din a doua categorie — mai ales acum, când acel bebeluș, Lamine Yamal, se pregătește să-l înfrunte pe Messi în finala Cupei Mondiale. Totul a pornit de la o tombolă; În 2007, cotidianul spaniol Diario Sport și UNICEF au organizat un calendar caritabil în care jucătorii Barcelonei apăreau alături de copii din Catalonia. Participarea se făcea prin tragere la sorți, iar familia lui Lamine Yamal, pe atunci un bebeluș de doar șase luni, s-a înscris fără să bănuiască că va câștiga. Din pură coincidență, micuțul a fost repartizat exact lui Leo Messi, care la acea vreme avea 20 de ani și abia își construia statutul de viitoare legendă. Ședința foto din vestiarul de pe Camp Nou: Ședința a avut loc în vestiarul stadionului Camp Nou, unde au fost realizate două imagini devenite ulterior celebre: într-una Messi îi face baie bebelușului într-o cădiță albastră, iar în cealaltă îl ține în brațe. Ideea cădiței cu apă i-a aparținut fotografului Joan Monfort, inspirat de faptul că își îmbăiase propria fiică chiar în seara precedentă. Detaliul care topește inimile: Messi, care nici măcar nu devenise tată la acel moment, s-a arătat inițial timid și stângaci lângă bebeluș, însă atmosfera s-a relaxat după ce fotograful a adus un rățoi de cauciuc, iar imaginile au devenit naturale și pline de zâmbete. În cele mai cunoscute cadre, alături de cei doi se afla și mama lui Yamal, Sheila Ebana. Din arhivă, direct în istorie: La vremea respectivă, fotografia a rămas aproape necunoscută, ani buni, îngropată în arhiva clubului. Abia în vara lui 2024, tatăl lui Yamal, Mounir Nasraoui, a publicat-o pe Instagram cu mesajul „Începutul a două legende", moment în care imaginea a explodat pe rețele. Cercul se închide, sub reflectoarele lumii Aproape două decenii mai târziu, cei doi nu se mai întâlnesc într-un vestiar, ci pe cel mai mare scenariu posibil: Spania o întâlnește pe Argentina în finala Campionatului Mondial 2026, iar Lamine Yamal, acum de 19 ani, va sta față în față cu Lionel Messi, de 39 de ani. Ce părea doar un gest caritabil de rutină s-a transformat în cea mai frumoasă coincidență din istoria fotbalului: copilul căruia Messi i-a făcut baie a devenit adversarul care, poate, îi va lua locul de cel mai mare din generația sa.

Statistică: aceasta este a treia victorie a Argentinei cu Anglia la turnee finale, după 1986 (celebra „Mâna lui Dumnezeu") și 1998 – de fiecare dată în meciuri eliminatorii cu final dramatic.

Anglia a condus. Anglia a rezistat aproape 90 de minute. Și, ca de fiecare dată, Anglia a cedat exact când conta cel mai mult. Argentina a întors semifinala Cupei Mondiale 2026, câștigând cu 2-1, cu golul decisiv al lui Lautaro Martinez în minutul 90+2, după o pasă superbă a lui Leo Messi. Nu e ghinion. E un tipar. Argentina joacă a șasea semifinală mondială din istorie și s-a calificat în finală la toate cele cinci participări anterioare – palmares perfect. Acum vizează un lucru nemaivăzut din 1962: să-și apere titlul mondial, performanță reușită ultima dată de Brazilia lui Pelé. Messi, la 39 de ani, e golgheterul turneului cu 8 goluri și continuă să decidă meciurile mari exact în minutele decisive. Anglia, în schimb, rămâne prizoniera propriei istorii: un singur titlu mondial, în 1966, și nicio altă performanță peste locul 4. Kane și Bellingham au marcat câte 6 goluri fiecare – premieră istorică pentru națională – dar tot nu a fost suficient. Talent individual uriaș, dar aceeași fragilitate psihologică în momentele decisive, vizibilă și la cele două finale EURO pierdute recent. Diferența nu stă în picioare, ci în cap. Argentina a învățat să câștige repetând experiența trofeelor mari; Anglia încă învață să nu se prăbușească. Pe 19 iulie, la New York, Argentina o va întâlni pe Spania, care a spulberat Franța cu 2-0. Va fi cea mai grea finală a turneului, dar dacă tiparul se repetă, „Albiceleste" are toate motivele să creadă în a doua coroană consecutivă.

Spania învinge! Spania a mai învins Franța în ultimele două confruntări directe majore – semifinala EURO 2024 (2-1) și cea din Nations League 2025 (5-4) – demonstrând că a găsit rețeta perfectă împotriva unei echipe care, oricât de talentată individual...

Franța a intrat în această semifinală cu eticheta de mare favorită la câștigarea Cupei Mondiale, drum pavat de un parcurs eficient în grupe și de victorii clare cu Suedia, Paraguay și Maroc. Doar că, pe teren, eticheta aceasta s-a transformat rapid într-o povară. „Cocoșii galici” au arătat rigizi, lipsiți de idei și, mai ales, lipsiți de acea foame pe care o are o echipă care nu are nimic de pierdut. Parcă jucătorii francezi au crezut că palmaresul din 2018 și 2022 este suficient ca să deschidă singur porțile finalei. Spania, în schimb, a jucat exact opusul. Deși drumul până în semifinale a fost mult mai obositor și presărat cu emoții – egal alb cu Capul Verde, calificări chinuite cu Portugalia și Belgia – „La Roja” a intrat pe teren mai flămândă, mai agresivă și mai organizată. Golul deschis din penalty de Mikel Oyarzabal în minutul 22, după un fault clar al lui Lucas Digne asupra lui Lamine Yamal, a confirmat un adevăr vizibil încă din primele minute: Spania voia mai mult de la acest meci. Repriza a doua a adâncit prăpastia. Franța a intrat pe teren fără reacție, iar Pedro Porro a majorat avantajul iberic în minutul 58, după o combinație rapidă cu Dani Olmo în careul francez. Golul lui Lamine Yamal din minutul 61 a fost anulat pentru offside, dar mesajul transmis de spanioli era deja clar: dominau jocul, dominau duelurile individuale și, mai important, dominau psihologic o echipă franceză vizibil marcată de presiune. Mbappé a avut ocazii izolate, dar fără trupa din jurul lui angrenată corespunzător, individualitatea starului parizian nu a fost suficientă. Defensiva solidă a Spaniei, condusă de Pau Cubarsí și Aymeric Laporte, a controlat aproape complet atacul francez, în timp ce mijlocul format din Rodri și Fabian Ruiz a dictat ritmul jocului aproape fără opoziție. Acest rezultat confirmă și un tipar recent: Spania a mai învins Franța în ultimele două confruntări directe majore – semifinala EURO 2024 (2-1) și cea din Nations League 2025 (5-4) – demonstrând că a găsit rețeta perfectă împotriva unei echipe care, oricât de talentată individual, pare că se pierde atunci când presiunea marelui favorit apasă prea tare. Spania merge, astfel, spre a doua finală de Cupă Mondială din istorie, în timp ce Franța rămâne cu întrebarea: cât de mult contează, de fapt, un titlu de favorită, dacă echipa nu joacă pe măsura lui?

UCV-Champions League Dacă trece de bielorusi, Universitatea va da peste câștigătoarea duelului dintre Borac Banja Luka (Bosnia) și Levski Sofia (Bulgaria), două echipe accesibile ca valoare. Abia din turul trei preliminar lucrurile se complică serios...

Universitatea Craiova trăiește, probabil, cea mai bună perioadă din istoria ei recentă. După ce a făcut "eventul" în sezonul trecut — a câștigat atât titlul de campioană, cât și Cupa României — oltenii au pornit acum într-o cursă și mai ambițioasă: calificarea în grupele Champions League, competiție la care echipa nu a mai ajuns de peste trei decenii. Primul pas a fost făcut deja, și încă în forță. În turul întâi preliminar, Craiova a zdrobit-o pe ML Vitebsk, campioana Belarusului, scor 4-1, într-un meci disputat pe teren neutru, în Ungaria. Returul se joacă pe 15 iulie, pe "Ion Oblemenco", iar specialiștii sunt aproape unanimi: platforma Football Rankings acordă oltenilor 93% șanse de calificare în turul următor. Drumul spre marele vis: Dacă trece de bielorusi, Universitatea va da peste câștigătoarea duelului dintre Borac Banja Luka (Bosnia) și Levski Sofia (Bulgaria), două echipe accesibile ca valoare. Abia din turul trei preliminar lucrurile se complică serios: acolo, Craiova ar putea întâlni nume grele precum Celtic, AEK Atena, Viking sau LASK Linz, iar statutul de cap de serie dispare. Un avantaj important: intrând pe traseul campioanelor, oltenii evită în play-off forțele mari din campionatele de top — Fenerbahce, Lyon sau Olympiakos rămân pe alt traseu. Iar experiența din sezonul trecut, din grupele Conference League, unde Craiova a bătut-o pe Mainz și a fost aproape de o victorie la Atena cu AEK, arată că echipa se poate bate de la egal la egal cu nume europene consacrate. Nu toată lumea crede însă în această misiune. Fostul internațional Cosmin Contra a fost tranșant: consideră că bugetele modeste ale echipelor românești, comparativ cu cele din campionate precum cel maghiar, fac aproape imposibilă calificarea directă în grupele Champions League. Este o remarcă realistă, dar care nu ține cont de forma și încrederea acumulate de Craiova în ultimul an. Și campionatul intern rămâne un obiectiv Dincolo de aventura europeană, Universitatea Craiova pornește noul sezon de Superligă cu ambiția clară de a-și apăra titlul. Un parcurs bun în cupele europene ar aduce nu doar prestigiu, ci și un impuls financiar și mental esențial pentru lupta internă, unde oltenii au demonstrat deja anul trecut că pot domina. Dacă reușește să combine continuitatea din campionat cu un parcurs european de senzație, Craiova ar putea trăi sezonul definitoriu al unei generații — cel în care orașul de pe Jiu se întoarce, după 30 de ani, pe harta marilor competiții europene.

Sorloth, orbit de orgoliu, a refuzat să-i paseze lui Haaland. Norvegia a condus meciul, a avut ocazii de a termina definitiv jocul, dar a lăsat Anglia să revină și să câștige în prelungiri, 1-2 prin dubla lui Bellingham.

Aseară, la Miami, într-un sfert de finală istoric pentru Norvegia, s-a văzut cât de scump se poate plăti o decizie individualistă. Norvegia conducea cu 1-0, iar Sorloth și Haaland plecau pe contraatac 2 la 1 împotriva englezilor. În loc să-l servească pe Haaland, care era demarcat, Sorloth a ezitat și a șutat cu stângul, mingea fiind blocată de apărarea engleză. Haaland, frustrat, i-a aruncat o privire dură coechipierului. Atacantul de la Atletico a întârziat decizia și a tras direct în blocaj: dorința de a rezolva singur o situație care cerea, de fapt, simplitate și încredere în coechipier. Nu a fost singura ocazie ratată din orgoliu. Norvegia a condus meciul, a avut ocazii de a-l îngropa definitiv pe adversar, dar a lăsat Anglia să revină și să câștige în prelungiri, 1-2, prin dubla lui Bellingham. Nu poți spune că acea pasă nedată a decis singură soarta calificării — dar în meciuri de asemenea miză, fiecare decizie egoistă cântărește greu. De ce contează atât de mult un gest de câteva secunde: Astfel de momente nu sunt doar ratări tehnice. Sunt semnale despre ce se întâmplă în capul unui jucător atunci când ego-ul ia locul lucidității. O echipă nu câștigă doar prin talent individual, ci prin capacitatea jucătorilor de a recunoaște, în fracțiuni de secundă, care este cea mai bună decizie pentru grup — nu pentru propriul moment de glorie. (Deși aici valoarea poate spune mult: Haaland mult mai valoros ca Sorloth : de vreo 10 ori). Haaland venea la acest meci declarând că este posibil cel mai important din cariera lui. Norvegia ajunsese, în premieră, în sferturile unui Mondial, după ce eliminase surprinzător Brazilia. Contextul făcea ca fiecare fază 2 la 1 să conteze dublu — și tocmai de aceea ezitarea lui Sorloth a rămas imaginea serii. Concluzia: Fotbalul modern e construit pe colectiv, nu pe eroi solitari. O pasă nedată la momentul potrivit nu e doar o eroare tehnică — e o fisură de mentalitate care, la nivel înalt, poate decide o calificare istorică. Norvegia a avut, aseară, gheara să bată o mare putere a fotbalului mondial. Dar orgoliul, chiar și pentru o secundă, poate opri o echipă întreagă din drumul spre glorie.

Istoric, meciul reactivează o rivalitate veche de peste un mileniu. Cu secole înainte de a fi adversari pe gazon, englezii și norvegienii s-au înfruntat pe câmpul de luptă. Vikingii norvegieni au atacat repetat coaste...

Anglia și Norvegia se întâlnesc într-un sfert de finală care are savoare istorică dincolo de miza sportivă. Anglia a trecut de RD Congo și Mexic pentru a ajunge aici, în timp ce Norvegia, calificată premieră în această fază, a eliminat surprinzător Brazilia în optimi. Fotbalistic, contrastul e clar: Anglia mizează pe profunzimea lotului – Bellingham, Saka, Kane – și pe un joc de posesie orientat spre bandă, cu aproximativ 52-57% posesie estimată. Norvegia, condusă de Haaland și Ødegaard, joacă mai compact, mizează pe tranziții rapide și pe forța individuală a atacantului lui Manchester City, cel mai bun marcator al turneului până acum. E o dublă poveste: sistemul colectiv englez versus geniul individual nordic. Istoric, meciul reactivează o rivalitate veche de peste un mileniu. Cu secole înainte de a fi adversari pe gazon, englezii și norvegienii s-au înfruntat pe câmpul de luptă. Vikingii norvegieni au atacat repetat coastele Angliei începând din secolul al VIII-lea, iar cucerirea Regatului Northumbriei și instaurarea Danelaw-ului au marcat decenii de conflict. Punctul culminant a fost bătălia de la Stamford Bridge, în 1066, când regele Harold al II-lea al Angliei a învins invazia condusă de regele norvegian Harald Hardrada – o victorie istorică, dar una care a epuizat armata engleză chiar înainte de a fi nevoită să înfrunte, la câteva săptămâni distanță, o altă invazie: cea a normanzilor lui William Cuceritorul. Așadar, „bătălia" de azi e un ecou simbolic: unde odinioară corăbiile vikinge amenințau coastele britanice, acum tricourile roșii ale Norvegiei încearcă să doboare o Anglie favorită, condusă de un antrenor german, Thomas Tuchel. Iar dacă Harald Hardrada a fost supranumit „ultimul mare viking", Erling Haaland pare moștenitorul modern al acelui spirit de cucerire — un atacant care lovește rapid și fără milă, exact cum o făceau înaintașii săi cu secole în urmă. Bookmakerii dau Anglia ușor favorită, dar istoria arată că norvegienii au surprins mereu adversari mai mari decât ei. Rămâne de văzut dacă „vikingii" lui 2026 vor scrie un nou capitol.

Dacă va deveni titular la Eyüpspor și va avea evoluții solide în SuperLig, o revenire în lotul lărgit e plauzibilă pe termen mediu – dar greu ca titular, atâta vreme cât Ionuț Radu rămâne opțiunea principală...

Horațiu Moldovan (28 de ani) închide un capitol de doi ani și jumătate la Atletico Madrid. "Saltelarii" l-au adus de la Rapid în ianuarie 2024, pentru 800.000 de euro, dar povestea nu a decurs cum spera nimeni. De ce nu a primit nicio șansă Explicația e simplă: concurență imposibilă. La Madrid, Moldovan s-a aflat permanent în umbra lui Jan Oblak, unul dintre cei mai buni portari din lume, și nu a debutat niciodată într-un meci oficial pentru echipa lui Simeone. Clubul a preferat să-l trimită în împrumuturi succesive – mai întâi la Sassuolo, apoi la Real Oviedo – însă nici acolo lucrurile nu au mers bine: a apărat doar în trei meciuri la Real Oviedo, echipă care de altfel a retrogradat. Revenit la Atletico vara aceasta, verdictul lui Diego Simeone a fost tranșant: Moldovan nu intră în planurile antrenorului pentru sezonul 2026/2027, deși portarul mai avea un an de contract cu clubul. Mutarea la Eyüpspor: După ce numele lui a circulat pe la Omonia Nicosia, Pendikspor, Qarabag și Wieczysta Cracovia, plus interesul de la Pafos, varianta câștigătoare a fost Eyüpspor, formație care a încheiat pe locul 15 în Super Lig sezonul trecut. Atletico Madrid a acceptat oferta turcilor, iar transferul s-a rezolvat, cu Moldovan ajuns deja la Istanbul pentru vizita medicală. Deocamdată nu e clar dacă mutarea e definitivă sau un nou împrumut, portarul rămânând teoretic sub contract cu Atletico până în 2028. La Eyüpspor va găsi și alți români: Denis Radu evoluează acolo, iar Dorin Rotariu și Denis Drăguș au jucat pentru club anul trecut. Șansele de revenire la națională: Aici lucrurile stau mai degrabă defavorabil pe termen scurt. La momentul actual, Ionuț Radu este portarul numărul 1 al naționalei, iar Moldovan, Ștefan Târnovanu, Răzvan Sava și Marian Aioani sunt celelalte opțiuni pentru acest post. Practic, Moldovan concurează cu încă trei portari pentru rolul de rezervă, într-un moment în care a pierdut deja postul de titular la echipa națională. Vestea bună este că mutarea în Turcia îi rezolvă problema fundamentală din ultimii ani – lipsa minutelor. Chiar Moldovan își dorește acest transfer, pentru că are nevoie să apere constant. Dacă va deveni titular la Eyüpspor și va avea evoluții solide în SuperLig, o revenire în lotul lărgit e plauzibilă pe termen mediu – dar greu ca titular, atâta vreme cât Ionuț Radu rămâne opțiunea principală a selecționerului.

Mbappé a avut ocazia să deschidă scorul din penalty, însă execuția sa a fost respinsă de portarul marocan, într-un moment de respiro pentru „Leii Atlasului". 🇫🇷 22 de șuturi - Maroc 5 🇲🇦 (Șuturi pe poartă 9 - 1)

Deși Maroc părea, cel puțin pe hârtie, o echipă capabilă să pună probleme reale Franței, realitatea de pe teren a fost cu totul alta. „Les Bleus" au controlat aproape în totalitate ritmul jocului, iar diferența de scor a reflectat corect raportul de forțe. Prima repriză: doar o chestiune de timp. Franța a intrat decisă în meci, cu ocazii mari încă din primele minute, iar tabloul jocului sugera clar cine va conduce ostilitățile. Deși posesia mingii a fost distribuită aproape egal între cele două echipe, francezii au dominat clar la capitolul șuturi totale și șuturi pe poartă, semn că presiunea constantă asupra porții marocane era doar chestiune de timp până să se materializeze. Mbappé a avut ocazia să deschidă scorul din penalty, însă execuția sa a fost respinsă de portarul marocan, într-un moment de respiro pentru „Leii Atlasului". Chiar și așa, jocul într-o singură direcție nu lăsa loc de îndoială asupra evoluției ulterioare a meciului. A doua repriză: Franța își impune ritmul Inevitabilul s-a produs în minutul 60, când Mbappé a punctat cu o execuție spectaculoasă, deschizând scorul pentru Franța. Golul a venit ca o confirmare a superiorității afișate de francezi de-a lungul întregii partide. Diferența s-a mărit rapid: în minutul 66, Dembélé a dublat avantajul, printr-o acțiune individuală reușită care a îngropat practic șansele Marocului la calificare. Din acel moment, jocul marocanilor a părut lipsit de soluții, echipa fiind vizibil afectată de cele două goluri încasate într-un interval scurt. O echipă cu „darul" de a câștiga Meciul a confirmat impresia că Franța are acea capacitate rară de a gestiona cu ușurință aparentă meciurile cu miză mare. Chiar și atunci când adversarul reușește să reziste o vreme, ca Maroc în prima repriză, „Les Bleus" par să găsească mereu resursele pentru a face diferența la momentul potrivit. Rămâne de văzut dacă această forță se va confirma până la finalul turneului și dacă Franța va reuși să transforme acest parcurs impresionant într-un nou trofeu mondial. Deocamdată, echipa lui Deschamps continuă să arate ca marea favorită a competiției.